Schefflera pueckleri – Șeflera Pueckler
Schefflera pueckleri, numită în română șeflera Pueckler, este un arbore și o plantă cățărătoare veșnic verde din familia Araliaceae, înrudită cu șeflerele populare cultivate ca plante de interior, precum și cu iedera și ginsengul. În literatura horticolă, această specie este cunoscută sub mai multe denumiri: cea mai veche și încă frecvent utilizată este Tupidanthus calyptratus, iar cele mai recente clasificări taxonomice o includ în genul Heptapleurum, sub denumirea Heptapleurum calyptratum. În țările anglofone poartă denumirea „mallet flower”, adică floarea-ciocan, nume inspirat de forma neobișnuită a bobocilor florali.
Planta provine din pădurile montane umede din sudul și sud-estul Asiei și este cultivată de peste o sută de ani în regiunile mai calde ale lumii ca arbore ornamental cu un frunziș deosebit de decorativ. Pentru cultivatorii din clima temperată a Europei, este o plantă atractivă pentru ghiveci și interior, care într-un timp scurt produce frunze mari, asemănătoare unor umbrele, conferind încăperilor un caracter tropical. Comparativ cu șeflera arboricolă comună, se remarcă prin foliole mai mari și mai groase, precum și prin unele dintre cele mai mari flori din întreaga familie Araliaceae.
Descriere botanică și portul plantei
Schefflera pueckleri este o plantă glabră, lipsită de spini și perișori. În tinerețe crește ca un arbore mic, erect, cu o înălțime de 4-10 m, cu tulpina îngroșându-se la bază până la aproximativ 15 cm în diametru. În habitatul natural, exemplarele mai bătrâne își schimbă modul de creștere și devin plante cățărătoare lemnoase, care urcă pe trunchiurile copacilor înalți din pădure, prelungindu-și lăstarii până la 30 m. În cultură, mai ales în ghiveci, această fază de cățărare este practic absentă, iar planta își păstrează portul de arbust sau arbore cu mai multe tulpini și coroană lată, rotunjită.
Frunzele sunt palmat compuse, dispuse pe pețioli lungi, de 15-35 cm, iar la frunzele mari chiar de până la 60 cm; pețiolii și pețiolurile foliolelor sunt adesea roșiatice. Fiecare frunză este alcătuită din 7-11 foliole (cel mai frecvent 7-10), de formă eliptică, obovată sau alungit-lanceolată, cu lungimea de 12-23 cm și lățimea de 4-8,5 cm. Foliolele au marginea întreagă, sunt pieloase, verde-închis și lucioase pe partea superioară, mai deschise la culoare pe partea inferioară, cu 20-30 de perechi de nervuri laterale bine vizibile. Se desprind radial dintr-un singur punct și de obicei atârnă ușor, astfel încât frunza seamănă cu o umbrelă deschisă. Stipelele sunt concrescute cu baza pețiolului, o caracteristică tipică genului.
Ritmul de creștere și dezvoltare
Specia face parte dintre plantele cu creștere rapidă. Într-un climat cald și umed, arborii tineri dezvoltă un trunchi și o coroană în decursul câtorva sezoane, iar după câteva decenii ating dimensiunile unui arbore. În grădinile cu climat mediteraneean sunt descrise exemplare cu înălțimi de 5–12 m, conduse atât pe un singur trunchi, cât și sub formă multitrunchi. Planta este longevivă și, în condiții favorabile, trăiește câteva zeci de ani; din regiunile cu climat mediteraneean sunt cunoscute exemplare îngrijite în aceeași grădină timp de aproximativ 30 de ani.
În ghiveci, dezvoltarea decurge mai lent, deoarece volumul limitat al rădăcinilor frânează în mod natural creșterea. Plantele tinere cresc în timpul sezonului cu câteva frunze și câteva zeci de centimetri în înălțime, iar exemplarele mature cultivate în ghivece pot fi menținute cu ușurință la 1,5–3 m. Planta suportă bine tăierile: scurtarea lăstarului principal stimulează ramificarea și formează o coroană mai deasă, iar îndepărtarea ramurilor inferioare permite obținerea formei de arbore cu un singur trunchi.
Înflorirea și înmulțirea
Florile șeflerei Pueckler se numără printre cele mai neobișnuite din familia Araliaceae. Inflorescența este aparent laterală - se dezvoltă pe partea laterală a lăstarului, sub vârf - și are forma unei umbele compuse sau a unei mici panicule de umbele, cu 3–5 axe secundare groase, lungi de 4–8 cm, acoperite la bază de bractei mari, coriacee. Fiecare umbelă poartă 3–7 flori pe pedicele scurte și robuste. O singură floare atinge 1,5–3 cm în diametru. Petalele, al căror număr nu este stabilit, sunt groase și coriacee și se contopesc într-o căciuliță numită caliptră; în momentul deschiderii florii, căciulița cade întreagă, dezvăluind între 30 și 70 de stamine dens grupate, precum și ovarul alcătuit din 20–70 de carpele cu stigmate sesile. Tocmai mugurii verzi și umflați, aflați pe pedicele groase, seamănă cu niște ciocane și au dat plantei atât numele popular, cât și numele genului Tupidanthus.
În partea chineză a arealului, înflorirea are loc în septembrie, iar fructele se coc în februarie; în grădinile cu climat cald, mugurii se dezvoltă pe parcursul primăverii și verii, iar florile se deschid toamna sau iarna. Fructul este o drupă cărnoasă, turtit-sferică, cu diametrul de 2–3,5 cm, încununată în partea superioară de o creastă de stigmate dispuse sub forma neregulată a literei Y sau H și conținând numeroase semințe. Specia este hermafrodită, astfel încât pentru formarea fructelor este suficientă o singură plantă. În cultură, se înmulțește prin semințe, precum și prin butași de lăstari și marcotaj aerian; în interior, înflorirea este rară și apare abia la exemplarele mari, mature de mai mulți ani.
Cerințele de mediu și toleranța
Arealul natural al șeflerei lui Pueckler cuprinde nord-estul Indiei (Assam), Bangladeshul, Myanmarul, Thailanda, Laosul, Cambodgia, Vietnamul și sudul Chinei - provincia Yunnan și sud-estul Tibetului. Crește în păduri montane umede, veșnic verzi, la altitudini de 900-1700 m deasupra nivelului mării, unde se cațără pe arbori. Clima acestor regiuni este musonică: caldă și foarte umedă vara, blândă și mai uscată iarna. Acest lucru explică cerințele de bază ale plantei: umiditate constantă a substratului și a aerului, căldură și lipsa înghețurilor puternice.
Specia tolerează locuri de la soare deplin până la semiumbră; la umbră consumă mai puțină apă, iar în plin soare are nevoie de mai multă. Suportă înghețuri ușoare de scurtă durată, de până la aproximativ -2°C, iar potrivit unor surse supraviețuiește în zonele USDA 9-11, însă în zona 9 doar în locuri adăpostite și cu afectarea unei părți a frunzelor. Are o toleranță moderată la vânt, iar frunzele mari se pot zdrențui în locurile expuse. Este sensibilă la secetă și la apa cu un conținut ridicat de calciu. Este considerată o plantă rezistentă la dăunători și boli; în interior pot apărea acarieni, păduchi țestoși și păduchi lânoși, mai ales în condiții de aer uscat.
Cultivarea în climat temperat
În regiunile mai reci ale Europei, șeflera lui Pueckler se cultivă exclusiv în containere. Planta preferă un loc luminos, cu lumină difuză - în interior, aproape de o fereastră orientată spre est sau vest, iar vara, pe terasă, în semiumbră, protejată de soarele puternic de la amiază, care poate arde frunzele obișnuite cu interiorul. Temperatura optimă pentru creștere este de 18-25°C. De la sfârșitul primăverii, după încetarea înghețurilor, planta poate fi scoasă afară, iar toamna, înainte de primele temperaturi scăzute, trebuie mutată în interior. Iernarea se desfășoară cel mai bine într-un loc luminos și răcoros, la o temperatură de 10-18°C, unde planta își încetinește creșterea și necesită considerabil mai puțină apă; poate ierna și la temperatura obișnuită a camerei, însă, în condiții de aer uscat, este recomandat să îi pulverizați regulat frunzele.
Substratul trebuie să fie fertil, bogat în humus și, în același timp, permeabil - se potrivește bine un pământ universal pentru plante de ghiveci amestecat cu scoarță compostată, perlit sau nisip cu granulație mare, cu un pH ușor acid până la neutru. La baza ghiveciului este necesar un drenaj, deoarece apa stagnantă duce la putrezirea rădăcinilor. Se udă regulat, menținând substratul uniform umed și lăsând stratul superior să se usuce între udări; cel mai bine este să se folosească apă moale, lăsată să stea sau apă de ploaie. În perioada de creștere, din primăvară până la sfârșitul verii, planta se fertilizează la fiecare 2-4 săptămâni cu îngrășământ pentru plante verzi, iar iarna fertilizarea se întrerupe. Exemplarele tinere se replantează anual sau o dată la doi ani, într-un ghiveci cu diametrul puțin mai mare; cele mature, mai rar, înlocuindu-se doar stratul superior de pământ.
Utilizarea în horticultura ornamentală
În regiunile calde, șeflera Pueckler este un arbore ornamental și urban apreciat. Se plantează ca exemplar solitar cu caracter tropical, în grupuri ca ecrane dense de vegetație și în grădini amenajate în stil junglă, alături de bananieri, palmieri și strelitzia. Specia este cultivată, printre altele, în California, Florida, Australia și în bazinul Mării Mediterane, unde de decenii este comercializată sub denumirea Tupidanthus. Există și soiuri cu frunze pestrițe.
În climatul temperat, planta este utilizată ca plantă de interior și de ghiveci impunătoare. Datorită frunzelor mari și lucioase, se prezintă bine în livinguri spațioase, holuri, birouri, sere și grădini de iarnă, iar vara pe terasă și în grădină, ca element al unui aranjament exotic sezonier. Este mai tolerantă la condițiile imperfecte decât multe plante cu aspect similar și suportă bine tăierile de formare. La fel ca alte șeflere, conține compuși iritanți în sevă, de aceea este considerată ușor toxică pentru animalele de companie și copiii mici.
Istoria, taxonomia și etimologia numelui
Specia a fost descrisă științific în 1856 de Joseph Dalton Hooker și Thomas Thomson în revista Curtis's Botanical Magazine, sub denumirea Tupidanthus calyptratus - unicul reprezentant al genului nou creat, monotipic. Denumirea genului provine de la cuvintele grecești tupis (ciocan) și anthos (floare), iar epitetul calyptratus înseamnă „prevăzut cu o bonetă” și se referă la caliptră, formată de petalele concrescute. Trei ani mai târziu, în 1859, botanistul german Karl Koch a descris aceeași plantă din cultură sub denumirea Tupidanthus pueckleri, în onoarea prințului Hermann von Pückler-Muskau, creator renumit de grădini peisagistice.
Badania filogenetyczne z początku XXI wieku wykazały, że Tupidanthus należy do azjatyckiej grupy szefler i nie zasługuje na rangę odrębnego rodzaju. Już w 1989 roku Porter Lowry i David Frodin włączyli gatunek do rodzaju Schefflera; ponieważ nazwa Schefflera calyptrata była już zajęta, powstała kombinacja Schefflera pueckleri, pod którą roślina jest dziś najczęściej sprzedawana. Nazwa Schefflera upamiętnia Jacoba Christiana Schefflera, XVIII-wiecznego lekarza i botanika z Gdańska. Po rozbiciu szeroko rozumianego, polifiletycznego rodzaju Schefflera gatunek został w 2018 roku przeniesiony do rodzaju Heptapleurum jako Heptapleurum calyptratum - i tę nazwę uznają obecnie za poprawną Plants of the World Online i Wikipedia. Toate cele trei denumiri se referă la una și aceeași plantă.
Pentru cine este această specie
Szeflera Puecklera este o propunere pentru iubitorii plantelor cu frunze mari și decorative, care doresc să cultive din semințe o plantă de interior sau de terasă impunătoare, fără a fi nevoie să-i asigure condiții speciale. Este potrivită pentru colecționarii de araliacee și curiozități botanice - datorită structurii neobișnuite a florilor și istoriei colorate a nomenclaturii - precum și pentru persoanele care caută o plantă rezistentă și cu creștere rapidă pentru spații interioare generoase, orangerii și grădini de iarnă. Are nevoie doar de un loc luminos, udare regulată și protecție împotriva înghețului.
Rezumat
Schefflera pueckleri, cunoscută și sub denumirile Tupidanthus calyptratus și Heptapleurum calyptratum, combină frunzele spectaculoase, asemănătoare unei umbrele, cu unele dintre cele mai mari și mai neobișnuite flori din familia araliaceelor. În natură este un arbore, iar cu timpul devine o liană a pădurilor montane umede din India până în Yunnan; în cultură, în climat temperat, este o plantă de container nepretențioasă și cu creștere rapidă, care iernează într-un spațiu luminos și răcoros. Specia a fost inclusă în 1998 pe Lista Roșie a IUCN ca dependentă de măsuri de conservare, din cauza pierderii habitatului, însă după reevaluarea din 2023 a fost clasificată drept specie cu preocupare minimă (LC).
