Pachypodium saundersii – Pachypodium Saundersa
Pachypodium saundersii este unul dintre cei mai caracteristici suculenți caudiciformi din sudul Africii și, totodată, unul dintre puținii reprezentanți continentali ai genului, care este asociat în mare parte cu Madagascarul. Numele genului provine din cuvintele grecești pachys (gros) și pous, podos (picior) și se referă la baza îngroșată a tulpinii, care depozitează apă. Epitetul specific îl omagiază pe sir Charles James Renault Saunders (1857–1931), funcționar colonial și colecționar de plante din Natal, care a colectat exemplarul tip în Munții Lebombo în 1891. Specia a fost descrisă de botanistul de la Kew, Nicholas Edward Brown; pentru o perioadă, a fost considerată subspecie a speciei Pachypodium lealii din Angola și Namibia, însă astăzi Plants of the World Online o recunoaște ca specie distinctă.
În limba engleză, planta poartă denumirile kudu lily (crinul kudu) și Lundi star, după râul Lundi (Runde) din Zimbabwe. A ajuns relativ târziu la colecționari, dar și-a câștigat rapid reputația de una dintre cele mai grațioase specii de pachypodium: crește mai repede decât majoritatea speciilor din Madagascar, suportă bine cultivarea în ghiveci, formează timpuriu un caudex gros și înflorește regulat. Este o plantă potrivită pentru iubitorii de suculente, caudexuri și bonsai suculenți, care îi pot asigura mult soare vara și o perioadă de repaus rece și uscată iarna.
Descriere botanică și portul plantei
Pachypodium saundersii este un arbust suculent de talie mică, cu înălțimea de 0,5–1,5 m, deși exemplarele din natură pot fi mai late decât înalte, extinzându-se până la 1–2 m în diametru. Baza plantei este formată dintr-un caudex mare, tuberos, adesea neregulat și turtit, cu o scoarță netedă, de culoare gri-argintie sau maro-deschis, din care pornesc una până la câteva tulpini groase și cărnoase. Tulpinile se ramifică și se îngustează spre vârf, iar pe toată lungimea sunt acoperite cu perechi de spini ascuțiți și drepți, lungi de 2–7 cm, care sunt stipule transformate; spinii persistă ani de zile și conferă plantei un aspect aspru, defensiv.
Frunzele sunt dispuse altern, grupate la capetele tulpinilor, cu pețiol scurt, eliptice sau obovate, lungi de 3–8 cm, lucioase, verde-închis pe partea superioară și mai deschise pe partea inferioară, cu nervură mediană bine conturată. Planta își pierde frunzele sezonier: în perioada uscată și rece, tulpinile rămân golașe, iar întreaga asimilație are loc în scoarța verzuie a creșterilor tinere. Culoarea deschisă a scoarței nu este întâmplătoare: reflectă o parte din radiația solară și protejează țesuturile care depozitează apă de supraîncălzire. Seva plantei este incoloră până la ușor lăptoasă și, asemenea sevei tuturor reprezentanților familiei Apocynaceae, este foarte toxică.
Ritmul de creștere și dezvoltare
În cadrul genului Pachypodium, specia este considerată relativ rapid crescătoare. Încă din primul sezon, plantele tinere dezvoltă o bază vizibil îngroșată, iar la temperatură ridicată, lumină abundentă și udare regulată își pot dubla dimensiunea în câteva luni. În anii următori, ritmul de creștere în înălțime scade, însă caudexul se îngroașă constant și capătă caracter; exemplarele de zece-douăzeci de ani cultivate în ghiveci ating de obicei 30–60 cm înălțime, cu un caudex cu diametrul de câțiva centimetri. Spre deosebire de multe pachypodiumuri malgașe, specia se ramifică spontan cu ușurință, chiar și fără lezarea vârfului.
Ciclul anual de dezvoltare este strict sezonier. Primăvara, odată cu creșterea temperaturii, lăstarii produc frunze noi, iar planta intră într-o fază de creștere intensă care durează toată vara. Toamna, când zilele devin mai scurte și mai reci, frunzele se îngălbenesc și cad, iar planta intră într-o perioadă de repaus de aproximativ trei luni. Acest ritm este înscris în fiziologia speciei și nu trebuie perturbat: plantele ținute iarna la căldură și umezeală slăbesc, se alungesc și nu înfloresc. Pachypodium saundersii este o plantă longevivă; în natură și în colecții sunt cunoscute exemplare de câteva zeci de ani.
Înflorirea și înmulțirea
Florile apar la vârfurile lăstarilor, în grupuri dense formate din câteva până la peste zece flori. Sunt mari în raport cu dimensiunea plantei, au un diametru de aproximativ 5 cm, sunt în formă de pâlnie și au cinci petale larg desfăcute, ușor răsucite. Culoarea este albă, cu o tentă roz sau purpurie, mai intensă pe partea exterioară a petalelor și în boboc; florile au un parfum delicat și atrag insecte, în special fluturi și molii. În Africa de Sud, planta înflorește din toamnă până la începutul iernii, iar în cultură, în emisfera nordică, cel mai adesea de la sfârșitul verii până toamna, frecvent după căderea frunzelor, astfel încât lăstarii goi și spinoși, încununați de flori albe, au un aspect deosebit de spectaculos.
Fructele sunt folicule perechi, asemănătoare unor coarne și depărtate, de câțiva centimetri lungime, care la maturitate se deschid de-a lungul unei singure suturi și eliberează numeroase semințe mici, turtite, cu un smoc de peri albicioși la unul dintre capete. Perișorii funcționează ca o parașută și permit dispersarea prin vânt pe distanțe considerabile, ceea ce favorizează colonizarea crăpăturilor stâncoase din locuri greu accesibile. În cultură, planta se înmulțește în principal prin semințe; butașii de lăstari înrădăcinează mai greu, iar plantele obținute din aceștia nu formează un caudex la fel de frumos ca răsadurile.
Cerințele de mediu și toleranța
Arealele naturale ale speciei includ partea estică a Republicii Africa de Sud (KwaZulu-Natal, Mpumalanga, Limpopo), Eswatini, sudul Mozambicului și sudul Zimbabwe, cu centrul răspândirii în Munții Lebombo și în zonele joase lowveld adiacente. Plantele cresc pe versanți stâncoși și pe aflorimente, adesea chiar în crăpăturile rocilor, în plin soare, printre tufișuri uscate și păduri rare. Clima acestor regiuni este caldă, cu precipitații concentrate vara și o iarnă uscată distinctă, în timpul căreia temperaturile scad noaptea, însă înghețul apare rar și este de scurtă durată.
De aici rezultă profilul de toleranță: planta suportă excelent soarele deplin, temperaturile ridicate, drenajul foarte bun și perioadele lungi de secetă, însă reacționează foarte rău la substratul menținut constant umed, mai ales pe vreme rece. În cultură se consideră că exemplarele din substrat uscat suportă scăderi de scurtă durată până la aproximativ 5 °C, iar plantele excepțional de mari și complet aflate în repaus au rezistat chiar și unui îngheț ușor; totuși, minima sigură pe timpul iernii este de 10 °C. Specia este încadrată în zona USDA 10, iar în zona 9b poate crește în sol numai protejată și în condiții de uscăciune totală. Are cerințe reduse în privința umidității aerului și suportă bine aerul uscat din locuințe.
Cultivarea în climat temperat
În regiunile mai reci ale Europei, Pachypodium saundersii se cultivă exclusiv în recipiente, într-un ciclu care imită condițiile naturale. De la sfârșitul primăverii până la începutul toamnei, cel mai bun loc este în plin soare, în exterior, pe balcon, terasă sau în grădină, protejată de ploile torențiale; plantele obișnuite cu interiorul trebuie aclimatizate treptat pentru a evita arsurile. Pe tot parcursul sezonului, planta trebuie ținută într-un substrat mineral, foarte permeabil, de exemplu un amestec de pământ pentru cactuși cu piatră ponce, lavă sau pietriș, într-un ghiveci cu orificii mari de drenaj. Se udă abundent, dar numai după uscarea completă a substratului, iar în săptămânile calde și însorite poate fi fertilizată cu un îngrășământ diluat pentru plante suculente la fiecare 4–8 săptămâni.
Toamna, pe măsură ce frunzele se îngălbenesc, udarea se oprește treptat, iar planta este mutată într-o încăpere luminoasă și răcoroasă, cu o temperatură de 10–15 °C, unde iernează aproape complet uscată. Dacă nu este posibilă iernarea la rece, planta poate rămâne la căldură, pe un pervaz însorit, însă de obicei își păstrează o parte din frunze și necesită udări sporadice și moderate, precum și, de preferat, iluminare suplimentară. Primăvara, când apar frunzele noi, udarea se reia cu grijă. Se replantează la fiecare 2–3 ani, la începutul sezonului de creștere, purtând mănuși din cauza spinilor și a sevei otrăvitoare. Cele mai frecvente probleme sunt putrezirea rădăcinilor și a bazei tulpinii după udarea excesivă pe vreme rece, precum și păduchii lânoși și acarienii în spații interioare uscate și calde.
Utilizarea în horticultura ornamentală
Pachypodium saundersii este o plantă de colecție și una dintre cele mai utilizate specii pentru bonsai suculenți. Tendința naturală de a forma un caudex gros, neregulat și tulpini ramificate, spinoase, permite obținerea unui exemplar spectaculos într-un timp relativ scurt. Plantele sunt prezentate în vase ceramice joase și largi, cu un strat superior mineral, alături de roci, în colecții de plante cu caudex, alături de adenium, Pachypodium lamerei sau Operculicarya. În regiunile mai calde, cu climă mediteraneeană sau subtropicală, este plantată în grădini de stânci și grădini de suculente ca plantă de accent, unde formează în timp tufe largi și înflorite. În Eswatini, planta era folosită uneori în medicina populară, inclusiv împotriva durerilor de dinți, însă, din cauza toxicității, această practică nu este recomandată.
Pentru cine este această specie
Este o propunere pentru iubitorii de plante suculente, cactuși și plante cu caudex, care doresc să crească de la zero un exemplar cu aspect de bonsai, precum și pentru persoanele care dispun de un loc foarte însorit și de posibilitatea unei iernări răcoroase și uscate. Este potrivită pentru grădinarii cu o anumită experiență în cultivarea plantelor suculente, care înțeleg principiul udării după uscarea substratului și respectă perioada de repaus. Din cauza spinilor și a sevei otrăvitoare, nu este o plantă potrivită pentru locuințele cu copii mici și animale înclinate să roadă plantele.
Rezumat
Pachypodium saundersii combină caracteristici care apar rareori împreună: un caudex spectaculos, o creștere relativ rapidă, dimensiuni moderate și o înflorire regulată și parfumată. Are nevoie de soare, de un substrat mineral și de respectarea consecventă a ciclului creștere-repaus, iar în schimb rămâne timp de decenii un element decorativ al colecției. În Lista Roșie a plantelor din Africa de Sud, specia are statutul de preocupare minimă (Least Concern), deși în parte din areal și-a pierdut aproximativ o cincime din habitate din cauza plantelor invazive și a recoltării din mediul natural; de aceea, cultivarea exemplarelor provenite din semințe este cea mai bună modalitate de a vă bucura de această plantă fără a pune presiune asupra populațiilor sălbatice.
