Semințe de kiwi - Actinidia Deliciosa

Actinidia deliciosa - Kiwi

Actinidia deliciosa este o liană lemnificată, târâtoare, din familia Actinidiaceae, ale cărei fructe - kiwi - au parcurs, într-un singur secol, drumul de la „piersicile maimuței” culese din sălbăticie în munții Chinei până la unul dintre cele mai cunoscute fructe din lume. Genul Actinidia cuprinde câteva zeci de specii de liane din Asia de Est, iar numele său provine din cuvântul grecesc aktis (rază) și face referire la stigmatele dispuse radial în floarea femelă. Epitetul specific deliciosa - „delicioasă” - a fost atribuit de botanistul francez Auguste Chevalier în 1940, când a descris planta ca varietate a speciei Actinidia latifolia; în 1984, Chou Fen Liang și Ross Ferguson au ridicat-o la rang de specie, justificând această schimbare prin diferențele privind structura florilor, a fructelor și numărul de cromozomi.

Taxonomia contemporană, inclusiv baza de date Plants of the World Online, tratează Actinidia deliciosa ca sinonim al Actinidia chinensis var. deliciosa - varietatea care, împreună cu kiwi galben (var. chinensis) și kiwi taiwanez (var. setosa), formează un singur complex de specii. În horticultură și comerț, denumirea Actinidia deliciosa rămâne însă folosită pe scară largă și desemnează tocmai „kiwi verde” sau „kiwi pufos” - planta cu coajă maro, acoperită cu peri, și pulpă verde-smarald, pe care o prezentăm în această descriere.

Descriere botanică și portul plantei

Kiwi este o liană mare, căzătoare, ale cărei tulpini se înfășoară în jurul suporturilor și, în natură, se cațără pe arbori până la 9 m sau mai mult. Tulpina plantei adulte se îngroașă până la câteva zeci de centimetri, iar scoarța este brun-cenușie, cu lenticele longitudinale bine conturate. Lăstarii tineri, pețiolurile și mugurii sunt acoperiți cu un toment dens, brun-roșcat, format din peri aspri, caracteristică prin care această specie se deosebește de Actinidia chinensis var. chinensis, cu tulpini netede, și de actinidia cu frunze înguste (A. arguta).

Frunzele sunt dispuse altern, au pețiol lung, sunt larg ovate până la aproape rotunde, cu baza cordată și marginea fin serată. La plantele adulte ating 7,5–12,5 cm în lungime, iar pe lăstarii tineri viguroși pot ajunge chiar la 20–25 cm. Fața superioară a limbului este verde-închis și mată, iar cea inferioară - albă sau argintiu-tomentoasă, cu nervuri deschise la culoare, proeminente. Toamna, frunzele se îngălbenesc și cad, dezvăluind încurcătura tulpinilor lemnificate, cu o siluetă decorativă, răsucită.

Ritmul de creștere și dezvoltarea

Actinidia deliciosa este una dintre cele mai viguroase liane ale climatului temperat. După ce se stabilește, în sol fertil și umed, lăstarii individuali pot crește cu 2–3,5 m într-un sezon, iar vârfurile lor execută mișcări circulare caracteristice în căutarea unui punct de sprijin. Tocmai de aceea, planta are nevoie încă de la început de o structură solidă: o pergolă, un spalier sau un sistem de sârme de tip T-bar, pe care este condusă în livezi. Fără tăieri, în câțiva ani formează o masă grea și opacă de lăstari, capabilă să răstoarne suporturile ușoare.

Dezvoltarea plantei se desfășoară în mai multe faze. În primii 2–3 ani, puietul își dezvoltă sistemul radicular și tulpina; în această perioadă este cel mai sensibil la îngheț, secetă și vânt. Plantele altoite din soiuri înfloresc după 3–5 ani, în timp ce plantele obținute din semințe ajung la maturitatea generativă după 7–8 ani, uneori ceva mai târziu. Doar prima înflorire permite determinarea sexului individului. Planta cățărătoare matură este longevivă - livezile de kiwi rămân pe deplin productive timp de 40–50 de ani, iar în grădină planta își poate supraviețui proprietarului.

Înflorirea și înmulțirea

Florile se dezvoltă la sfârșitul primăverii, în climatul temperat al Europei cel mai adesea de la sfârșitul lunii mai până la sfârșitul lunii iunie, pe lăstarii din anul curent, care cresc din lemnul de anul trecut. Sunt mari pentru o plantă cățărătoare - au un diametru de 2,5–5 cm - și sunt formate din cinci sau șase petale, inițial alb-crem, care odată cu vârsta capătă o nuanță galben-pai, având un parfum delicat, care amintește întrucâtva de florile de tei. Florile feminine au în centru un pistil impresionant, cu numeroase stigmate dispuse radial, înconjurat de stamine care produc polen steril; florile masculine sunt ceva mai mici, cu numeroase stamine și un pistil rudimentar. Florile nu secretă nectar și, cu toate acestea, sunt vizitate cu plăcere de albinele care culeg polen, acestea fiind principalii polenizatori.

Specia este dioică, fapt de importanță fundamentală pentru cultivare: fructele se formează exclusiv pe plantele feminine, iar pentru polenizare este indispensabilă prezența unei plante masculine care înflorește în aceeași perioadă. Floarea feminină rămâne receptivă până la 9 zile, iar polenul își păstrează viabilitatea aproximativ 3 zile. În livezi se plantează un exemplar masculin la 4–8 exemplare feminine; în grădina de lângă casă este suficientă o singură pereche. Înmulțirea vegetativă păstrează sexul și caracteristicile soiului, în timp ce plantele obținute pe cale generativă reprezintă o combinație a caracteristicilor părinților. Puieții oferă aproximativ proporții egale de indivizi din ambele sexe, de aceea cultivarea din semințe necesită obținerea unui număr mai mare de plante și selecția după prima înflorire. Pe puieți se pot altoi și altoiuri din soiuri cunoscute, folosindu-i ca portaltoi viguroși și sănătoși.

Fructul este o bacă, de formă ovoidă până la cilindrică, lungă de 5–6,5 cm, cu coajă brun-ruginie, acoperită dens cu peri scurți și rigizi. Pulpa este verde-deschis, suculentă, cu o columelă centrală albă, striată radial, și un inel format din 1000 sau mai multe semințe mici, negre. Gustul variază de la dulce, asemănător vinului, până la evident acrișor, iar conținutul de vitamina C - 100–420 mg la 100 g - se numără printre cele mai ridicate dintre fructele cultivate. Fructele se coc în octombrie și noiembrie; culese tari, se maturează în spațiul de depozitare, iar în depozit frigorific își păstrează calitatea timp de 3–4 luni.

Originea și habitatul natural

Țara de origine a speciei o reprezintă munții din centrul și sudul Chinei: provinciile Sichuan, Hubei, Shaanxi, Henan, Hunan, Guizhou, Yunnan, Gansu, Jiangxi, Guangxi și municipalitatea Chongqing. Acolo, lianele sălbatice cresc în păduri montane mixte și umede, în desișuri de la marginea pădurii, în defilee și de-a lungul pâraielor, la altitudini de 800–1400 m, unde verile sunt calde și ploioase, iar iernile răcoroase, cu înghețuri regulate. Această origine montană explică atât nevoia de frig iarna, cât și sensibilitatea la secetă și la vânturile uscate și fierbinți.

Populațiile sălbatice ale soiului deliciosa ocupă regiunile mai răcoroase și continentale din sud-vestul Chinei, în timp ce var. chinensis se întâlnește în provinciile mai calde și maritime din sud-est. Studiile genetice indică faptul că kiwi verde este mai înrudit cu var. setosa din Taiwan decât cu var. chinensis, ceea ce ilustrează bine complexitatea acestui complex de specii. În China, plantele sălbatice sunt încă recoltate, iar din anii 1970 se desfășoară programe de conservare și valorificare a materialului genetic sălbatic, din care provin soiurile Qinmei, Guichang și Miliang No. 1.

Cerințe de mediu și toleranță

Kiwi are nevoie de un loc însorit; tolerează semiumbra ușoară, dar atunci înflorește și fructifică mai slab. Protecția împotriva vântului este esențială - frunzele mari se destramă și se brunifică ușor, iar lăstarii tineri se rup deja la vânturi de 15–25 km/h. Solul trebuie să fie profund, fertil, bogat în humus și foarte bine drenat, cu reacție ușor acidă până la neutră (pH 5,5–7,0). Pe solurile calcaroase, planta suferă de cloroză, iar în substraturile compacte și îmbibate cu apă apare putregaiul rădăcinilor și al bazei tulpinii, una dintre cele mai frecvente cauze ale pierderilor. Sistemul radicular este superficial și extins, astfel încât planta cățărătoare reacționează la secetă prin răsucirea frunzelor și necesită o umiditate uniformă pe tot parcursul sezonului.

Din punct de vedere al temperaturii, specia este o plantă de climat temperat-călduros. Lăstarii lemnificați ai exemplarelor adulte, aflate în repaus complet, suportă −12 până la −15 °C, ceea ce corespunde zonei USDA 7; sursele horticole indică pentru întreaga plantă intervalul zonelor 7–9, iar unele, precum PFAF, admit zona 6 în condiții favorabile. Mult mai periculoase decât gerurile de iarnă sunt înghețurile târzii de primăvară: mugurii care pornesc în vegetație și lăstarii tineri pier deja la −2 °C, iar înghețurile de toamnă dinaintea recoltării deteriorează fructele. Pentru un ciclu complet de fructificare sunt necesare 6–8 luni fără înghețuri (peste 200 de zile), precum și 600–1100 de ore de frig în timpul iernii, sub 7 °C, pentru ca mugurii să iasă uniform din repaus. Bolile și dăunătorii sunt puțini; în culturile comerciale, problema poate fi cancerul bacterian al kiwiului (Pseudomonas syringae pv. actinidiae), iar în grădini - acarienii țesători, păduchii țestoși și făinarea.

Cultivarea în climat temperat

În regiunile mai calde ale Europei - pe coastele Atlanticului, în bazinul Mării Mediterane și în văile blânde - kiwi se cultivă în câmp deschis, fără protecție, iar aici, în Italia, Grecia, Franța și Portugalia, s-au format plantații mari. În regiunile mai reci ale Europei, acest lucru este de asemenea posibil, dar necesită alegerea unui loc potrivit: de preferat lângă peretele sudic sau sud-vestic al unei clădiri, care degajă căldură și protejează de vânt, precum și într-un loc ferit de acumularea aerului rece. Plantele tinere se acoperă cu agril în primele 2–3 ierni, iar baza tulpinii se mușuroiește cu pământ sau scoarță; exemplarele adulte se descurcă de regulă singure, deși în iernile aspre vârfurile lăstarilor pot îngheța.

O alternativă este cultivarea într-un recipient mare, cu diametrul de 45–60 cm sau mai mare, cu substrat fertil și permeabil și un spalier solid. Vara, planta se ține pe o terasă adăpostită, iar după căderea frunzelor se mută într-o încăpere luminoasă și răcoroasă, cu temperaturi de 0–8 °C; iernarea la căldură nu reușește, deoarece planta nu intră în repaus. Tăierea este indispensabilă în orice formă de cultivare: iarna se formează tulpina și două brațe orizontale, din care cresc anual lăstarii roditori, iar vara se scurtează creșterile excesive pentru a permite pătrunderea luminii în coroană și a direcționa energia plantei către fructe. Fertilizarea se concentrează primăvara și la începutul verii; dozele târzii de azot întârzie maturarea lemnului lăstarilor și cresc riscul de îngheț.

Utilizarea în grădinăritul ornamental și utilitar

Pe lângă valoarea fructelor, Actinidia deliciosa este una dintre cele mai spectaculoase plante cățărătoare cu frunze căzătoare. Frunzele mari, cordiforme, formează vara un acoperiș des și răcoros deasupra unei pergole sau a unui foișor, lăstarii acoperiți cu perișori ruginii și florile parfumate, crem, atrag privirea și albinele, iar iarna lăstarii răsuciți și lemnificați conferă structurii un caracter sculptural. Planta maschează excelent gardurile înalte, pereții garajelor și clădirile gospodărești inestetice, cu condiția ca structura să îi suporte greutatea. În grădina de lângă casă se combină bine cu vița-de-vie, cu actinidia arguta și cu actinidia kolomikta, precum și cu trandafirii cățărători pe suporturi învecinate.

Importanța culturală și istoria denumirii

În China, planta era cunoscută de secole sub numele de míhóutáo - „piersica macacilor”, dar și ca „piersică vulpească”, „pară cățărătoare” sau „piersică de oaie”; primele mențiuni provin din poezia dinastiei Tang din secolul al IX-lea, iar într-un compendiu medical din secolul al XII-lea se consemnează că maimuțele îi mănâncă fructele. Fructele erau culese de pe plantele cățărătoare sălbatice și vândute în piețe. În 1847, exemplare au ajuns la Royal Horticultural Society din Londra, unde planta era cultivată în principal ca o curiozitate ornamentală. Adevărata cotitură a avut loc în 1904, când profesoara neozeelandeză Mary Isabel Fraser a adus semințe din școlile misionare chineze; din acestea, Alexander Allison a obținut în 1906 primele plante care au rodit în 1910.

Din aceste semințe provin toate soiurile clasice neozeelandeze - 'Abbott', 'Allison', 'Bruno', 'Monty' și mai ales 'Hayward', selectat în jurul anului 1924 de horticultorul Hayward Wright din Avondale, care domină și astăzi comerțul mondial. Fructele au fost comercializate inițial sub denumirea de „agriș chinezesc” (Chinese gooseberry), deși nu au nimic în comun cu agrișul. În 1959, exportatorul Turners and Growers, căutând o denumire atractivă pentru piața americană, le-a dat numele „kiwifruit” - după pasărea kiwi, nezburătoare, maro și pufoasă, simbolul Noii Zeelande. Denumirea s-a răspândit în întreaga lume, iar în anii '70 ai secolului XX livezi cu soiul 'Hayward' au fost înființate în Italia, Franța, California și Chile. Astăzi, producția mondială depășește 4 milioane de tone anual, dintre care peste jumătate îi revine Chinei - țara de origine a plantei.

Pentru cine este potrivită această specie

Cultivarea kiwiului din semințe este o opțiune pentru grădinarii răbdători, cărora le place să experimenteze și care au loc pentru mai multe plante cățărătoare cu creștere viguroasă. Trebuie ținut cont de faptul că plantele sunt variabile, sexul lor poate fi determinat abia după câțiva ani, iar primele fructe apar după 7–8 sezoane. În schimb, se obțin plante sănătoase și viguroase, cu o valoare ornamentală deosebită, portaltoi excelenți pentru altoirea soiurilor cunoscute și șansa de a selecta o formă adaptată condițiilor locale. Specia nu este însă o alegere bună pentru persoanele care caută o recoltă sigură în câțiva ani - în acest caz sunt mai potrivite plantele altoite din soiuri sau speciile mai rezistente Actinidia arguta și Actinidia kolomikta.

Rezumat

Actinidia deliciosa este o plantă cățărătoare fructiferă impunătoare, cu creștere rapidă și longevivă, originară din regiunile muntoase ale Chinei, dioică și necesitând un suport solid, soare, protecție împotriva vântului și un sol fertil, bine drenat. Lăstarii lignificați suportă geruri de până la aproximativ −12/−15 °C, ceea ce permite cultivarea sa în sol în regiunile mai blânde ale Europei, iar în cele mai reci - lângă un perete sau într-un recipient. Specia este larg răspândită în cultură și nu figurează în Lista Roșie a IUCN ca specie amenințată; populațiile sălbatice din China fac obiectul unor programe naționale de conservare a resurselor genetice.