Ferocactus wislizeni - kaktus Wislizena
Ferocactus wislizeni, czyli kaktus Wislizena, jest jednym z najbardziej charakterystycznych elementów krajobrazu pustyni Sonora i jednym z najczęściej fotografowanych kaktusów Arizony. W krajach anglojęzycznych nosi nazwę fishhook barrel cactus (kaktus beczułkowy o hakowatych cierniach), Arizona barrel cactus lub compass barrel - kaktus kompasowy. Ta ostatnia nazwa odnosi się do ciekawej skłonności starych roślin do pochylania się w stronę południową. Gatunek należy do rodziny kaktusowatych (Cactaceae) i do rodzaju Ferocactus, obejmującego około trzydziestu gatunków masywnych, silnie uzbrojonych kaktusów beczułkowatych z Meksyku i południowo-zachodnich Stanów Zjednoczonych.
Roślinę opisał w 1848 roku George Engelmann jako Echinocactus wislizeni, na podstawie materiału zebranego przez Friedricha Adolpha Wislizenusa - niemieckiego lekarza, przyrodnika i podróżnika, który w latach czterdziestych XIX wieku przemierzał północny Meksyk i dzisiejszy amerykański Południowy Zachód. W 1922 roku Nathaniel Lord Britton i Joseph Nelson Rose przenieśli gatunek do nowo utworzonego rodzaju Ferocactus. Nazwa rodzajowa pochodzi od łacińskiego ferox - „dziki, groźny” - i trafnie oddaje wygląd uzbrojenia. W literaturze spotyka się liczne synonimy, m.in. Ferocactus arizonicus, Ferocactus phoeniceus i Ferocactus falconeri, a także dawne odmiany var. albispinus czy var. ajoensis; Plants of the World Online wymienia ich osiemnaście.
Opis botaniczny i pokrój rośliny
Ferocactus wislizeni to kaktus zwykle pojedynczy, niekrzewiący się. Młode rośliny są kuliste, a wraz z wiekiem wydłużają się do postaci beczki, a wreszcie grubej kolumny. Dorosłe egzemplarze osiągają najczęściej 1–2 m wysokości i 50–80 cm średnicy; opisano rekordowe okazy wysokie na 3 m i szerokie na ponad 90 cm. Skórka jest szarozielona, gruba i skórzasta. Pęd dzieli się na 15–28 (według niektórych źródeł do 30) prostych, wysokich żeber, na których w regularnych odstępach siedzą duże, wełniste areole.
Armarea este cea mai distinctivă caracteristică a speciei. Din fiecare areolă cresc 4–7 spini centrali groși, turtiți, striați transversal, de culoare roșcat-maronie, cenușie sau gălbuie. Cel mai mare dintre ei, cel inferior, este clar îndoit în formă de cârlig la vârf și atinge 8–10 cm lungime; acesta a dat plantei denumirea engleză „fishhook” - cârlig pentru pescuit. Este însoțit de o coroană de spini laterali mai subțiri, albicioși, uneori aproape filiformi, lipiți de epidermă. Spinii centrali pot străpunge mănușile și încălțămintea groasă, iar vârful în formă de cârlig face ca planta sau îmbrăcămintea agățată de ea să se desprindă cu greu.
Ritmul de creștere și dezvoltarea
Specia crește lent până la moderat. În primii ani, plantele tinere au forma unei sfere mici, cu diametrul de câțiva centimetri; ulterior, creșterea anuală este de obicei între unul și câțiva centimetri, în funcție de căldură, lumină și cantitatea de apă disponibilă în sezon. Planta ajunge la forma de butoi, cu diametrul de 30–40 cm, după mai bine de un deceniu, iar adesea abia după peste douăzeci de ani. Ferocactus se numără printre plantele longevive - pentru Ferocactus wislizeni se indică o durată de viață de 50–100, uneori chiar 130 de ani.
La plantele bătrâne și înalte se observă fenomenul care i-a dat speciei denumirea de cactus-compas: tulpina se înclină treptat spre sud sau sud-vest. Explicația cea mai probabilă este că soarele intens de după-amiază încetinește creșterea țesuturilor de pe partea expusă la soare, în timp ce partea umbrită crește mai repede. În cazuri extreme, butoiul puternic înclinat se răstoarnă sub propria greutate, ceea ce în natură poate reprezenta sfârșitul firesc al vieții exemplarelor foarte bătrâne. În cultura la ghiveci, fenomenul practic nu apare.
Înflorirea și înmulțirea
Florile apar exclusiv în vârful plantelor mature, din areolele care înconjoară direct vârful acoperit cu peri lânoși, și formează un inel spectaculos. Sunt în formă de pâlnie, cu diametrul de 4–7 cm, în culori de la galben pur, trecând prin portocaliu și arămiu, până la roșu intens; petalele interioare au adesea o dungă centrală mai închisă, roșiatică, și vârfuri maronii. În natură, înflorirea are loc în sezonul musonic - începe în iulie sau august și durează aproximativ opt săptămâni, iar florile individuale pot apărea încă de la sfârșitul primăverii. Principalii polenizatori sunt albinele din genul Lithurge, specializate în vizitarea florilor de cactus.
Fructele sunt cărnoase, galbene, în formă de butoiaș sau ovale, cu o lungime de aproximativ 5 cm, lipsite de spini și asemănătoare ca formă cu niște ananasi mici. Se coc toamna și pot rămâne pe plantă mai mult de un an, fapt care deosebește specia printre cactuși. Reprezintă o sursă importantă de hrană pentru fauna deșertică - cerbi catâr, pecari, porci-spinoși, popândăi și păsări - care răspândesc astfel semințele mici și negre. În cultură, specia se înmulțește practic exclusiv prin semințe, deoarece plantele nu formează lăstari bazali.
Răspândire și habitat
Arealul natural cuprinde sudul și centrul Arizonei, sudul statului New Mexico, extremitatea vestică a Texasului (zona El Paso) și nord-vestul Mexicului - statele Sonora, Sinaloa și Chihuahua. Planta este un element tipic al deșertului Sonora și al pășunilor și tufărișurilor uscate adiacente, la altitudini cuprinse între aproximativ 100 și 1600 m deasupra nivelului mării. Preferă conurile aluviale pietroase și nisipoase de la poalele munților, numite bajadas, precum și fundul văilor uscate; pe versanții abrupți și stâncoși este mai rară. Crește pe soluri profunde, atât calcaroase, cât și vulcanice, întotdeauna bine drenate.
Climatul din patria lui Ferocactus wislizeni se caracterizează prin veri foarte fierbinți, cu două sezoane ploioase - unul de iarnă, blând, și unul de vară, musonic - și ierni reci și uscate, în care înghețurile nocturne sunt un fenomen regulat, deși de scurtă durată. Tocmai la astfel de condiții este adaptată planta: acumulează apă în țesutul său cărnos și voluminos, iar spinii deși umbresc epiderma și o protejează de animale. Specia figurează pe Lista Roșie a IUCN ca vulnerabilă (Vulnerable): în decursul a trei generații, habitatele sale de câmpie s-au redus atât de mult, încât populația a fost estimată ca fiind cu cel puțin 30 la sută mai mică.
Cerințe de mediu și toleranță
Este o plantă iubitoare de soare; la umbră se alungește, formează slab spinii și nu înflorește. Substratul trebuie să fie mineral și perfect drenat - în rest, specia este puțin pretențioasă și tolerează soluri de la ușor acide la alcaline. Suportă seceta prelungită, căldura și aerul uscat. Rezistența la îngheț este surprinzător de mare pentru un cactus deșertic: sursele indică valori de la aproximativ -9 °C (Arizona-Sonora Desert Museum: „cel puțin 15 °F”) până la -15 °C (Wikipedia), însă gradul de rezistență depinde de vârsta plantei, de durata episodului de îngheț și, mai ales, de uscăciunea completă a substratului. Umezeala combinată cu frigul duce rapid la putrezire.
Specia este practic lipsită de boli, iar cele mai mari amenințări în cultivare sunt putrezirea rădăcinilor în substrat umed și păduchii lânoși, care se ascund cu ușurință la baza spinilor și în zona coletului. Plantele scoase după iarnă dintr-un spațiu luminos, dar protejat, la soare deplin trebuie obișnuite treptat cu acesta, deoarece chiar și acest cactus de deșert poate suferi arsuri solare.
Cultivarea în climat temperat
În regiunile mai reci ale Europei, Ferocactus wislizeni se cultivă în containere. Cele mai potrivite sunt ghivecele adânci și grele din lut sau beton, care nu se răstoarnă sub greutatea plantei și elimină mai repede excesul de umiditate. Substratul este un amestec de pământ pentru cactuși și un volum egal de nisip grosier, piatră ponce, pietriș sau perlit, cu un strat de drenaj pe fundul ghiveciului. Din mai până în septembrie, planta trebuie ținută în cel mai însorit loc de afară, ideal sub streașină sau un acoperiș care să o protejeze de ploile de mai multe zile. Se udă abundent, dar numai după uscarea completă a substratului - în săptămânile caniculare la fiecare 7-14 zile, iar pe vreme răcoroasă mai rar.
Fertilizarea se limitează la 2-3 aplicări de îngrășământ pentru cactuși, cu conținut scăzut de azot, în timpul sezonului de creștere. Cheia succesului este iernarea: din octombrie până în aprilie, planta trebuie să se odihnească într-un loc luminos, răcoros și uscat, la o temperatură de 5-12 °C, fără udare. Repausul rece și uscat nu doar protejează împotriva putrezirii, ci stimulează și formarea mugurilor la exemplarele mature. În regiunile mai calde ale Europei, cu climat mediteranean, planta poate crește în sol, în grădini stâncoase și cu pietriș, în plin soare, cu condiția să i se asigure un drenaj excelent și protecție împotriva ploilor de iarnă.
Utilizarea în horticultura ornamentală
Cactusul lui Wislizenus este o specie cu o frumusețe expresivă, sculpturală: o tulpină regulată, simetrică, în formă de butoi, cu epidermă verde-închis, acoperită de o mantie densă de spini roșcat-bruni, cârligați, care capătă o nuanță rubinie intensă după ploaie. Este o plantă clasică de colecție și un exemplar solitar pentru un ghiveci mare pe o terasă însorită, în seră sau în grădina de iarnă. În grădinile uscate și calde, cu pietriș și stânci, din sudul Europei, formează grupuri spectaculoase împreună cu agavele, yucca și opunțiile. În sud-vestul american, se numără printre cele mai populare plante pentru grădini deșertice și plantări urbane - este rezistent la pășunatul animalelor și practic nu necesită îngrijire. Sunt disponibile și forme cu spini galbeni și flori galbene.
Semnificație culturală și istorie
Pentru populațiile indigene din deșertul Sonora - Tohono O'odham, Pima, Seri și Apache - Ferocactus wislizeni era o plantă cu multiple utilizări. Fructele acrișoare erau consumate crude și transformate în conserve, iar din pulpa tulpinii, fiartă în sirop, se preparau dulciuri cunoscute sub numele de cactus candy. Semințele, bogate în ulei și proteine, erau prăjite și măcinate pentru a obține făină sau crupe, iar bobocii florali și florile erau gătiți ca legumele. Din florile galbene se obținea un colorant pentru pictarea feței, iar spinii cârligați serveau drept cârlige și ace. Tulpina scobită era folosită chiar și ca vas pentru gătit.
În jurul speciei s-a format și legenda „cactusului care salvează călătorul însetat”. În realitate, sucul stors din pulpă este mucilaginos, amar și conține acid oxalic; băut pe stomacul gol provoacă diaree și mai degrabă accentuează deshidratarea decât o previne. Acest lucru nu schimbă faptul că, în cultura regiunii americane de sud-vest, cactusul butoi cu cârlige roșii rămâne unul dintre cele mai importante simboluri ale deșertului, alături de saguaro și ocotillo.
Pentru cine este această specie
Ferocactus wislizeni este o alegere bună pentru oricine dorește să aibă în colecție un adevărat cactus deșertic, puternic înarmat cu spini, și nu se așteaptă la rezultate rapide. Planta tolerează neglijarea udării, nu se îmbolnăvește și își păstrează ani la rând forma compactă și ușor de gestionat, fiind potrivită și pentru persoanele care dispun doar de un pervaz însorit sau de un balcon. Necesită însă răbdare, o iernare consecventă la rece și uscat și atenție la transplantare din cauza spinilor cârligați. Pentru iubitorii grădinilor cu pietriș din regiunile calde ale Europei, este unul dintre cei mai rezistenți la îngheț ferocactuși de dimensiuni mari.
Rezumat
Ferocactus wislizeni - Cactusul lui Wislizen - este un cactus butoi longeviv, cu creștere lentă, originar din deșertul Sonora, care atinge în natură 1-2 m înălțime, este înarmat cu spini cârligați de până la 10 cm lungime și înflorește vara în galben, portocaliu sau roșu. În cultură are nevoie de soare deplin, substrat mineral, udare moderată și o iernare răcoroasă și uscată; într-un substrat uscat suportă înghețuri de scurtă durată de la -9 la -15 °C. Pe Lista Roșie a IUCN are statutul de specie vulnerabilă (VU), de aceea plantele obținute legal din semințe sunt cea mai bună modalitate de a vă bucura de ea fără a afecta populațiile sălbatice.
