Drosanthemum hispidum – Drosanthemum hispidum
Drosanthemum hispidum, cunoscut în poloneză sub denumirea de drosantemum szczeciniaste, iar în engleză ca hairy dewflower, purple dewplant sau rosea ice plant, este unul dintre cei mai spectaculoși reprezentanți ai familiei Aizoaceae. Această subarbustivă suculentă, joasă și târâtoare, originară din sud-vestul Africii, aparține genului Drosanthemum, care cuprinde aproximativ 110 specii, având ca trăsătură comună celulele veziculare, lucioase și translucide, de pe frunze, asemănătoare picăturilor de rouă. Specia a fost descrisă pentru prima dată de Carl Linnaeus în 1753 sub denumirea Mesembryanthemum hispidum, iar botanistul german Gustav Schwantes a transferat-o în genul Drosanthemum în 1927.
Popularitatea acestei plante în horticultură se datorează a două caracteristici: rezistența extraordinară la secetă și căldură și florile numeroase, în formă de stea, în nuanțe intense de purpuriu și magenta, care în sezon pot acoperi aproape complet frunzele. În climatul mediteraneean este o plantă apreciată pentru acoperirea taluzurilor, zidurilor și grădinilor cu pietriș; în regiunile mai reci ale Europei este cultivată în containere, unde lăstarii care atârnă în cascadă arată la fel de bine. Versatilitatea și cerințele reduse fac din aceasta o specie potrivită atât pentru colecționarii de suculente, cât și pentru grădinarii care caută o plantă „de uitat”.
Descriere botanică și portul plantei
Drosanthemum hispidum este un semiarbust peren, veșnic verde, cu înălțimea de 10 până la 60 cm, iar potrivit unor surse sud-africane, chiar de până la 70 cm. Lăstarii tineri cresc inițial în sus, apoi se culcă și se extind lateral, înrădăcinându-se în locurile unde intră în contact cu substratul. Astfel, o singură plantă formează o masă compactă, asemănătoare unei perne, cu lățimea de 0,5–1 m. Lăstarii mai bătrâni se lignifică și se acoperă cu o scoarță maro-deschis, exfoliantă, în timp ce cei tineri sunt verzi, cărnoși și acoperiți dens cu peri rigizi, deschiși la culoare - acestor peri specia le datorează epitetul latin hispidum, adică „țepos”.
Frunzele sunt opuse, cilindrice sau ușor turtite, cu lungimea de până la 2,5 cm, de culoare verde-cenușie, uneori cu o tentă roșiatică. Suprafața lor este acoperită de celule epidermice mari, proeminente, pline cu apă, așa-numitele celule veziculare, care refractă lumina și fac ca întreaga plantă să pară, în soare, acoperită de brumă sau stropită cu rouă. De aici provine denumirea genului Drosanthemum, derivată din cuvintele grecești drósos (rouă) și ánthemon (floare). Aceste celule stochează apă, reflectă o parte din radiația solară și limitează încălzirea frunzelor, iar conținutul lor de săruri ajută planta să suporte solurile sărăturate.
Tempo de creștere și dezvoltare
Ritmul de creștere este moderat până la destul de rapid, mai ales într-un loc cald și însorit. Potrivit Societății Regale de Horticultură (RHS), planta atinge dimensiunile finale după 2–5 ani de cultivare, formând de obicei încă din al doilea sezon o tufă clar conturată și înflorită. Extinderea are loc în principal lateral: tulpinile cresc în lungime, se răstoarnă sub propria greutate și prind rădăcini la noduri, astfel încât tufa se întinerește constant de la margini, în timp ce centrul ei se poate rări și lignifica în timp.
Planta este longevivă în sensul că produce constant tulpini noi, înrădăcinate, astfel încât, în practică, poate crește în același loc timp de mulți ani. Pentru a menține un port compact și dens, grădinarii tund tulpinile după înflorire, stimulând ramificarea și îndesirea covorului vegetal. În sol, planta nu este invazivă în aceeași măsură ca unele specii de Carpobrotus, însă în climatul mediteraneean poate scăpa din grădini și se poate sălbătici, lucru consemnat în Italia, Spania și pe insulele Mării Mediterane.
Înflorirea și înmulțirea
Florile apar solitar în vârful unor tulpini laterale scurte și au un diametru de aproximativ 2–3 cm. Structura lor este tipică pentru Aizoaceae: ceea ce pare a fi format din numeroase petale înguste reprezintă, de fapt, staminodii transformate, în timp ce staminele propriu-zise formează centrul deschis la culoare, gălbui sau albicios. Culoarea petalelor variază de la roz-violet și purpuriu până la magenta intens, iar suprafața lor strălucește satinat în lumina soarelui. Florile sunt fotonastice - se deschid în plin soare, în jurul prânzului, și se închid seara și în zilele noroase, de aceea un loc însorit este esențial pentru a vă bucura de ele.
În natură, specia înflorește la sfârșitul iernii și primăvara, după sezonul ploios, în timp ce în cultură, în emisfera nordică, perioada principală de înflorire este la sfârșitul primăverii și vara, adesea cu noi valuri de flori până toamna. Florile produc nectar și polen, colectate cu plăcere de albinele melifere, bondari și albine solitare; în arealul de origine, unul dintre polenizatorii specializați este Colletes schultzei. După polenizare se dezvoltă capsule mici, cu structură higrocastă, care se deschid numai sub influența ploii și eliberează semințele împreună cu picăturile de apă - o adaptare la climatul în care precipitațiile sunt rare și de scurtă durată. În cultură, planta se înmulțește și vegetativ, prin butași de tulpină sau prin separarea fragmentelor de covor vegetal care au prins rădăcini.
Pochodzenie i naturalne siedlisko
Naturalny zasięg Drosanthemum hispidum obejmuje Namibię, Prowincje Przylądkowe Republiki Południowej Afryki oraz Wolne Państwo. Sercem tego zasięgu jest Succulent Karoo – półpustynny biom o zimowych opadach, uważany za jeden z najbogatszych w sukulenty obszarów świata. Roślina porasta tam skaliste wychodnie, kamieniste zbocza, suche zarośla i piaszczyste równiny, ale pojawia się także na terenach zaburzonych, przydrożach i pastwiskach, a nawet na glebach zasolonych. Rocznie spada tam zaledwie 150–400 mm deszczu, głównie zimą, a lato jest gorące i suche.
Południowoafrykańskie źródła podają, że gatunek występuje również w Karoo, na obszarach fynbosu i w zaroślach nadmorskich Prowincji Przylądkowej Wschodniej, co świadczy o jego szerokiej tolerancji ekologicznej. Ta plastyczność tłumaczy, dlaczego roślina tak łatwo zadomowiła się w suchych regionach o podobnym klimacie: według Plants of the World Online jest zawleczona i zdziczała w Hiszpanii, na Balearach, Wyspach Kanaryjskich oraz we Włoszech, gdzie odnotowano ją m.in. w Ligurii i na Sycylii.
Cerințe de mediu și toleranță
Este o plantă iubitoare de soare deplin: la umbră, tulpinile se alungesc, celulele veziculare își pierd strălucirea, iar florile nu se mai deschid. Substratul trebuie să fie mineral, foarte permeabil și mai degrabă sărac - nisipos, pietros sau stâncos, cu pH neutru până la alcalin. Planta suportă arșița puternică (peste 35 °C), vântul, salinitatea și briza marină, de aceea este plantată cu plăcere în grădinile de coastă. Cel mai mare dușman al său este excesul de apă: în substratul umed și greu, rădăcinile și baza tulpinilor putrezesc rapid.
Rezistența la îngheț este un subiect asupra căruia sursele diferă considerabil. RHS o încadrează în categoria H2 (plantă sensibilă, temperatură minimă de 1-5 °C), sursele sud-africane menționează toleranța la înghețuri ușoare, iar unii producători americani de plante pentru grădini stâncoase indică zonele USDA 6a-9b, desigur pentru plantele crescute într-un substrat ideal, perfect uscat și pietros. În realitate, trebuie presupus că înghețurile de scurtă durată, de până la aproximativ -4 °C, nu provoacă daune într-un substrat uscat, în timp ce temperaturile mai scăzute sau asociate cu umezeala duc la deteriorări. Zona minimă sigură pentru cultivarea în sol este USDA 9.
Cultivarea în climat temperat
În regiunile mai reci ale Europei, Drosanthemum hispidum se cultivă cel mai bine ca plantă la ghiveci. Este potrivit un recipient larg și relativ puțin adânc, cu orificii mari de drenaj, umplut cu substrat pentru cactuși, completat în proporție de cel puțin jumătate cu nisip grosier, pietriș, perlit sau piatră ponce. De la sfârșitul primăverii până toamna, ghiveciul trebuie ținut afară, în cel mai însorit și bine aerisit loc: pe terasă, balcon sau pervaz exterior. Se udă abundent, dar numai după uscarea completă a substratului, iar fertilizarea se face de cel mult două ori pe sezon, cu îngrășământ diluat pentru suculente.
Toamna, înainte de primele înghețuri, planta se mută într-un spațiu luminos și răcoros - ideal este o seră neîncălzită, o oranjerie, o verandă rece sau o casă a scării luminoasă, cu temperaturi de 5-10 °C. În aceste condiții, se udă doar sporadic, astfel încât frunzele să nu se zbârcească excesiv, dar substratul să rămână aproape uscat. Iernarea într-o locuință caldă, în condiții de lumină insuficientă, duce la alungirea lăstarilor și la slăbirea plantei. În regiunile cu ierni blânde, în zona USDA 9 și în cele mai calde, specia poate fi plantată în sol, pe taluzuri și în grădini stâncoase bine drenate, de preferat sub o streașină care o protejează de ploile de iarnă.
Utilizarea în horticultura ornamentală
În climatul mediteranean și în regiunile uscate cu ierni blânde, drosantemumul țepos este una dintre plantele clasice pentru acoperirea solului: se plantează pe taluzuri stabilizate împotriva eroziunii, pe coronamentele zidurilor de sprijin, în grădini cu pietriș, de-a lungul marginilor aleilor și în rosturile dintre dale. Este utilizat și în așa-numitul xeriscaping, adică în grădinăritul cu consum redus de apă, precum și în amenajările de coastă, unde briza sărată elimină multe alte specii. În perioada înfloririi, întinderile vaste formează covoare uniforme, purpurii, vizibile de la distanță.
În regiunile mai reci ale Europei, locul său este în ghivece, boluri, jardiniere de balcon, coșuri suspendate și grădini stâncoase în containere. Tulpinile pendente acoperite de flori formează o cascadă spectaculoasă, iar frunzele lucioase, „brumate”, sunt decorative și în afara perioadei de înflorire. Planta se combină bine cu alte suculente cu cerințe similare - Delosperma, Lampranthus, Sedum, Echeveria și Aloe - precum și cu ierburi ornamentale. Pentru grădinile favorabile insectelor, este o sursă valoroasă de polen și nectar la mijlocul verii.
Semnificația culturală, istoria și etimologia denumirii
Specia a ajuns în Europa printre primele plante din zona Capului, importate de Compania Olandeză a Indiilor de Est, și era cunoscută grădinarilor încă din secolul al XVIII-lea, întrucât Linnaeus a putut să o descrie în Species Plantarum, în 1753, sub denumirea Mesembryanthemum hispidum. Genul extins Mesembryanthemum a fost împărțit în secolul al XX-lea în zeci de genuri mai mici; Gustav Schwantes, un cercetător remarcabil al familiei Aizoaceae, a separat în 1927 genul Drosanthemum, în care a transferat și această specie. Denumirea genului face referire la „roua” care acoperă frunzele, iar epitetul hispidum la perișorii de pe lăstarii tineri. Denumirea românească drosanthemum hispidum este o traducere fidelă a denumirii latine.
Un fapt interesant din punct de vedere fitochimic este prezența în țesuturile plantei a alcaloidului 4'-O-demetilomesembrenol, înrudit cu compușii întâlniți la celebra plantă sud-africană Sceletium tortuosum (kanna). Drosanthemum hispidum nu este însă o plantă medicinală sau utilitară și este cultivat exclusiv în scop ornamental, precum și ca plantă utilizată pentru protejarea taluzurilor împotriva eroziunii.
Pentru cine este potrivită această specie
Este o alegere excelentă pentru persoanele care au un balcon, o terasă sau un pervaz însorit și caută o plantă rezistentă la neglijare, căldură și secetă, dar care înflorește spectaculos. Este potrivită pentru începătorii pasionați de suculente, deoarece tolerează udarea uitată, iar lăstarii săi se înrădăcinează ușor din butași. O vor aprecia și colecționarii de plante din familia Aizoaceae, designerii de grădini cu pietriș și proprietarii de grădini din regiunile calde, unde poate avea rolul unei plante perene pentru acoperirea solului. Singura condiție este asigurarea unei iernări răcoroase, luminoase și uscate în regiunile cu ierni geroase.
Rezumat
Drosanthemum hispidum combină rezistența suculentelor deșertice cu abundența înfloririi, rar întâlnită la plante cu cerințe atât de reduse. Soarele deplin, substratul bine drenat și udarea moderată reprezintă aproape întreaga sa filozofie de cultivare. Specia este larg răspândită în natură și comună în arealul său; nu figurează ca specie amenințată pe Lista Roșie a IUCN, iar în Lista Roșie națională a plantelor din Africa de Sud, majoritatea speciilor comune de Drosanthemum au statutul „preocupare minimă” (LC), astfel încât cultivarea sa nu ridică probleme din perspectiva conservării naturii.
